Mirajul Fanteziei - Antologie de 6 cărți

Box Set: Trei carti din seria „Regatul Arid” și Întreaga serie Verde Alessia - la un PREȚ AVANTAJOS pentru cititori!

O antologie de 6 cărti fantastice ale doi autori diferiți.

Setul cuprinde:

„Soldatul Misterios” și „Destin și Noroc” din seria „Regatul Arid” scrisă de Tina Silvens

„Alessia - Întreaga serie VERDE” scrisa de Sandra Lineliz

Rezumatul cărților:

Soldatul Misterios (seria „Regatul Arid”) – scrisă de Tina Silvens

O lume neo-medievală, o tânără cu puteri ascunse, un prinț cu trecut misterios, numeroși atacanți, lupte magice și o surprinzătoare poveste de dragoste.

Selunia, o fată (19 ani), declarată incompetentă pentru Cetatea Albă, ajunge să-și găsească rostul în viață candidând la postul de gardă de corp a prințului Soris din Regatul Arid – o zonă mereu frământată de războaie și de întâmplări bizare.

Într-o lume în care femeile nu au ce căuta în armată, vor reuși abilitățile ei să-l convingă pe prinț să o accepte în acea funcție?

Genuri: Fantezie, Acțiune, Comedie, Dragoste

Limită de vârstă: toate vârstele

Despre Alessia:

Ce vei găsi în această poveste unică despre duhuri:

– un prinț care luptă să-și păstreze regatul și care e sortit să cunoască o iubire interzisă

– o fată fascinată de puterile acestui prinț

– o întâlnire feerică între această fată și acest prinț chipeș

– descrieri strălucitoare și o pădure de poveste

– o iubire fantastică și inocentă

– momente de umor dar și momente serioase

Alessia - o tânără fată, atrasă de misterul pădurii Zoner, se gândește într-o bună zi să încalce regulile părinților și să afle mai multe despre această pădure.

Toate bune și frumoase până când dă de pericol și este aproape să-și piardă viața.

Ce-i de făcut atunci când deschide ochii și se vede salvată? Ar vrea să-și întâlnească salvatorul dar vremea rea îi stă în cale. Oare mai sunt șanse să cunoască această persoană misterioasă?

Limită de vârstă: toate vârstele

Gen: Ficțiune, Dragoste, Fantezie, Mister

Fragment din Soldatul Misterios:

PROLOG

– Asta e! Exact așa se face protecția! Ai reușit, Selunia! Ai reușit! strigă bucuroasă Elis bătând ușor din palme.

Selunia, auzind vorbele ei, își deschise ochii nerăbdătoare și o privi cu multă atenție. Observă cum, în jurul prietenei ei entuziasmate, plutea un văl mare, transparent, pe care jucau spectaculos șuvoaie luminoase de energie protectoare.

– Asta este! exclamă Selunia plină de emoție, nevenindu-i a crede ceea ce vedea. De data aceasta chiar am reușit să fac o protecție completă, cred...

– Dar de ce ești nesigură? o întrebă Elis bosumflându-se teatral. Dacă tot nu crezi, de ce nu încerci să mă ataci? adăugă ea, învârtindu-se în loc o dată, ca să-i arate că învelișul diafan era complet închis în jurul ei.

– Să te atac?!

– Da, haide! Încearcă! Stai liniștită că, dacă n-o să țină, eu o să mă apăr singură, fără probleme. Dă și tu de câteva ori, ca să te convingi că ai reușit!

Selunia o privi neîncrezătoare pentru câteva clipe, în timp ce ea îi zâmbea jucăuș. Peluza translucidă îi accentua și mai mult înfățișarea blândă și luminoasă, dată de părul ei lung, blond-pai, de ochii ei azurii și de veșmântul ei lejer – o rochie roz-pal, dantelată, lungă până la genunchi. Elis era prietena de suflet a Seluniei. Deși o știa cât de pricepută era în protecții și atacuri energetice, se temea că o va răni. Văzând însă privirea ei insistentă, Selunia își face curaj.

– Bine, spuse ea hotărâtă. Fii pregătită atunci!

Și fără să mai stea pe gânduri, Selunia își ridică o mână în aer, o aținti asupra lui Elis asemenea unui pistol și se concentră să atace. Bucățile de cristal, încrustate în mănușile de luptă pe care le purta, emanară rapid un șir de raze luminoase care se repeziră asupra Elisei, asemenea unor gloanțe-laser. Era un atac simplu și intenționat slab. Selunia voia să fie precaută.

Spre bucuria celor două fete, razele nu reușiră să treacă prin pânza protectoare, ci se spulberară imediat la contactul cu aceasta.

– Ooau, chiar a mers! exclamă cu uimire Selunia.

– Daa, doar ți-am zis că ai reușit, îi reproșă în glumă Elis. În ultima vreme ai reușit să stăpânești foarte bine toate tehnicile de luptă și de apărare cu mănușile-cristal.

Selunia oftă.

– De când am primit înștiințarea de la general că în curând mă va duce cu el în Regatul Arid, mi-am dat seama că trebuie să învăț cât mai repede toate aceste tehnici. Vreau, măcar acolo, să pot fi cu adevărat de folos, pentru că aici, la Cetatea Albă, dacă n-am reușit să-mi trezesc puterea interioară... spuse Selunia cu regret și tristețe, lăsându-și ochii în pământ.

– Eee, Selunia! Lasă asta acum...

Elis se apropie de ea, compătimitoare, urmărită de vălul protector. Îi împărtășea regretul. Lipsa puterii interioare era o mare barieră pentru progresul ei la Cetate și, cu timpul, urma să devină un obstacol pentru prietenia lor. Atât ea, cât și Selunia, erau conștiente de acest fapt.

O voce masculină se auzi venind treptat, de undeva din spatele Seluniei:

– Și oricum, nici nu-ți trebuie acum!

Amândouă recunoscură imediat vocea. Se întorc cu fața spre noul venit. Era Ryan, prințul cel mai tânăr al Cetății Albe: un băiat de vreo douăzeci de ani, înalt și cu aspect angelic ca și Elis. De fapt, toată lumea, din cadrul acestei cetăți, se distingea prin acest gen de înfățișare. Culorile deschise sau pale erau caracteristice lor, în special pentru părul și ochii lor. Cetatea însăși era un loc de paradis: în centru avea o clădire măreață, asemenea unui palat din piatră albă, cu forme curbe, ce se încadra armonios în grădina mare din jur, plină cu flori, arbuști, garduri vii și copaci decorativi. Fluturi pastelați și păsări cântătoare nu lipseau din decor.

Cetatea nu era una obișnuită. În afară de palatul din centru, alte clădiri nu mai existau. Toți membrii cetății locuiau în palat. Nu era împrejmuită cu zid, ci de o pădure deasă, cu barieră magică, ce făcea accesul oamenilor de rând imposibil înăuntru.

Selunia era singura, dintre localnicii cetății, care se distingea prin culori puternice: ochi albaștri-violet și păr negru, cu reflexe calde. În timp ce ei aveau un aspect supraomenesc, ea, cu excepția culorii intense a ochilor, arăta cât se poate de normal, ca orice muritor. Purta totuși un veșmânt tipic lor, similar cu cel al Elisei, însă în nuanțe maronii.

– Tot ceea ce tu știi să faci acum cu aceste mănuși-cristal, depășește cu mult abilitățile celor din Regatul Arid, continuă Ryan calm, oprindu-se în dreptul lor. Numai pentru noi este ceva foarte obișnuit, adăugă el, spulberând distrat protecția din jurul Elisei, cu o simplă atingere, sub privirea descumpănită a Seluniei.

Elis se încruntă.

– Ryan, ești un răutăcios! îl dojeni ea.

– Nu sunt răutăcios! se apără el repede, vădit deranjat de cuvintele ei.

Selunia surâse, văzându-i cum se manifestau. O amuza orice mică discuție a lor, deoarece mereu scotea la iveală faptul că se plăceau.

– Eu doar am zis că e suficient tot ceea ce știe, pentru un loc precum Regatul Arid, continuă Ryan privind-o îndelung pe Elis.

Se întoarse apoi spre Selunia și o întrebă:

– Cu sabia ai mai exersat?

– Eaah, știu destul și cu sabia, îi răspunse ea plictisită.

– Cui îi trebuie sabie când ai mănuși-cristal? adăugă distrată și Elis.

Selunia se duse totuși să ia o sabie de pe o bancă de piatră, din apropiere și începu să execute superficial câteva mișcări de atac cu sabia, sub privirile amuzate ale Elisei. Ryan o urmări pentru câteva momente cum se învârte alene tăind prin aer; dădu din cap dezaprobator apoi, scoțând o hârtie împăturită dintr-un buzunar, îi spuse:

– Bine, gata, am înțeles. Nu mai este nevoie să-mi arăți. Venisem să-ți spun că tocmai am primit o scrisoare de la generalul Regatului Arid.

Selunia se întoarse spre el îngrijorată. Aruncă repede sabia într-o parte și se repezi să-i ia scrisoarea din mână. Imediat ce o deschise, o și citi nerăbdătoare. La scurt timp, căscă ochii larg și spuse surprinsă:

– Generalul vine chiar astăzi să mă ia!

– Cum?! exclamă uimită Elis. Așa de repede?

– Când astăzi, mai exact? întrebă surprins și Ryan. Ce neașteptat...

– În jur de ora douăsprezece, murmură Selunia derutată, lăsându-și mâinile să-i cadă pe lângă corp.

– Adevărul este că nu-i o distanță prea mare între noi și Palatul Aridenilor, adăugă gânditor Ryan.

Fetele se priviră cu tristețe. Despărțirea lor venise mai devreme decât se așteptaseră. Selunia oftă. Încerca să se împace cu soarta. Nu îi displăcea ideea de a pleca spre Palatul Aridenilor, însă nu o bucura ideea că trebuie să părăsească Cetatea Albă.

Elis se scutură repede ușor, își recăpătă forțat chipul zâmbitor și zise:

– Atunci haide să te pregătim de drum! Ce mai stăm? Hai!

Și apucând-o de mâini cu o veselie molipsitoare, Elis o trase pe Selunia după ea. Ryan le privi cum aleargă spre palat. Avea o atitudine rațională, detașată de plecarea ei.

CAPITOLUL 1

Selunia se afla în camera ei, în plină agitație. Ajutată de Elis, ea își pregătea bagajele. Pleca spre un loc de unde nu știa dacă se va mai întoarce vreodată. Pleca spre reședința familiei regale Ardensis, cea care conducea Regatul Arid – căreia, uzual, i se spunea și „Palatul Aridenilor”, de la numele regatului.

În inima ei era un amestec de sentimente de bucurie și de tristețe. Bucurie că urma să meargă într-un loc unde mai fusese cândva, când era doar un mic copil, și despre care părinții îi tot spuseseră că trebuia să ajungă. Datorită vorbelor și încurajărilor lor, Selunia avea marea credință că acolo ea va fi mult mai bine acceptată decât la Cetatea Albă, că abilitățile ei vor fi mult mai utile acolo și că va putea obține un rang onorabil. O deranja faptul că de ani întregi încercase să-și trezească forța interioară – despre care se știa foarte bine că o posedă – fără succes, fără să obțină nici măcar un semn vag. Fără această abilitate, la Cetatea Albă, nu se putea obține nici măcar statutul de soldat novice.

Ajunsese la vârsta de nouăsprezece ani putând să mânuiască numai mănușile-cristal, în timp ce toți ceilalți erau de mult preocupați cu dezvoltarea și controlarea forței interioare. Din această cauză, marea majoritate a celor din Cetatea Albă erau distanți cu ea, singurii ei prieteni buni fiind Elis și Ryan, ai căror rang puternic o protejase de eventuale tachinări sau comentarii răutăcioase. Acum ei erau sursa ei de tristețe. Urma să se despartă de ei, fără a ști când va putea să-i revadă.

Elis, observând-o cum rămăsese blocată în fața unui sertar deschis, adâncită într-o stare de melancolie, se apropie de ea și o întrebă:

– Auzi, Selunia? Dar tu chiar vrei să mergi acolo doar de gura părinților tăi? Mai ții minte ce îmi ziceai acum câțiva ani?

– Mmm, ce? Ce ziceam? spuse ea distrasă puțin de întrebare.

Elis surâse o clipă. Se prefăcu a fi Selunia-copil și zise teatral:

– Vreau sa devin marele ajutor al prințului Soris! Prințul Soris a fost cel mai bun prieten al meu cât timp am fost în palatul ăla. Vreau să-i mulțumesc cu ceva când voi fi mare. Pentru el o să învăț să lupt!

Fragment din Alessia:

Cap. I. Un Nou Început la micul lac din pădure

Într-un sat situat la marginea unei păduri, căruia locuitorii săi îi ziceau Lomer, o simplă fată, singură la părinți, stătea rezemată pe un scaun, în bucătărie, cu capul dat pe spate și cu ochii închiși, răsuflând greu, istovită după munca depusă pentru prepararea unui festin. Urma o mică petrecere organizată de părinții ei, în propria casă, în cinstea nou-născutei unor prieteni de familie, căsătoriți acum un an.

– Bună idee au mai avut și părinții mei... Ah, nu mai pot de spate. Era bine dacă mă ajutau și ei puțin înainte de a pleca așa dis-de-dimineață. Ce s-or fi grăbit atâta? Să înțeleg că au vrut să scape de munca din bucătărie? se întrebă ea, ducându-și mâna dreaptă la bărbie, apoi un miros suspect o opri din contemplare și o determină să sară în sus, exclamând: Ah, stai! Prăjitura! Repede s-o scot din cuptor!

Era un miros amețitor în bucătărie. Orice om care ar fi pășit înăuntru nu s-ar fi putut abține să nu guste ceva de pe masa plină de bucate.

Apariția prăjiturii în scenă amplifica momentul fermecător ce predomina în jurul fetei gospodine, împrăștiind un val de căldură aromat de gemul de căpșuni fierbinte din interior.

– Gata! Mmm... Ce bine miroase! Nu mă abțin și mănânc și eu o felie, zise ea cu atâta fericire încât se grăbi să taie prăjitura. Suflă de câteva ori și gustă dintr-o parte unde considera ea că se răcise. Odată ce-i simți gustul, exclamă: A ieșit excelent! Bătu din palme, dar la scurt timp se întristă: Hmm... Ar mai trebui niște fructe pentru decor, dar, din păcate, nu mai am.

Fata stătu puțin pe gânduri, se roti de câteva ori prin bucătărie, după aceea se opri brusc în loc, semn că a ajuns la o concluzie în mintea sa.

– Știu că nu e atât de necesar ceea ce vreau eu să fac, însă e destul de devreme și mă tentează ideea de a mă plimba puțin prin pădure.

Locuind la marginea satului, casa ei era cea mai apropiată de codru față de a celorlalți săteni. Așa că, nu mai zăbovi mult. Își desfăcu repede șorțul legat la spate și fugi în camera ei, pentru a se schimba în hainele pe care le purta numai atunci cand pleca prin pădure.

Odată ce se văzu gata încălțată cu cizmele negre, înalte și mulate pe picior, fata o zbughi afară pe ușă tot într-o veselie.

Razele puternice ale soarelui de doisprezece ziua o opriră în loc pentru câteva secunde. De abia acum constata cât de luminos era afară în comparație cu interiorul casei, unde fusese atât de absorbită de gătirea acelor feluri de mâncare pentru petrecerea spontan inițiată de părinții săi.

Rochița galben-pal, înfoiată la bază, lungă până la genunchi, cu mâneci trei sferturi, plină de buzunare late mai jos de brâu – adesea folosite de ea pentru a-și vârâ câteva fructe mici, nuci, sau alune găsite prin pădure – îi dădeau o alură feminină și un pic jucăușă. Nu numai că îi venea bine pe trup, dar îi și punea în evidență culoarea părului ușor ondulat la capete: un blond auriu, intens lucitor acum datorită razelor soarelui care îl întâmpinară din plin.

Numele acestei tinere gospodine era Alessia.

Foarte voioasă că pleca în pădure, nu uită să-și ia pe braț micul coș, cu o toartă împletită din nuiele subțiri și odată ce s-a asigurat că a încuiat ușa casei, apoi poarta curții, trase aer în piept și porni cu pași repezi spre Zoner – numele pădurii vecine cu Lomer.

„Am lăsat totul pregătit în bucătărie, mâncarea e bine acoperită și... curat e.” vorbi ea în gând, bătându-se ușor cu degetul arătător de bărbie. Apoi, își lăsă brusc mâna jos și chibzui în continuare: „În fine, nu mai mă îngrijorez atâta. Sigur o să ajung acasă înainte să sosească oaspeții atât de îndrăgiți de părinții mei și nu de mine. Acum vreau să mă bucur de timpul meu liber și să uit pe moment de griji.” Făcu o piruetă, admirându-și rochia. „De abia aștept să culeg și să gust niște fructe de pădure. A fost o scurtă ploaie ieri seară și ador să mă plimb prin frunzișul umed al pădurii.” gândi bucuroasă Alessia, pornind cu pași mari pe poteca scurtă și abia lăsată vizibilă de iarba tânără, crescută în voie de-a lungul ei.

Lomerii nu obișnuiau și chiar evitau să treacă prin această pădure, chiar dacă făcea legătura cu un alt sat, pe nume Voner. Se încumetau mai degrabă să parcurgă un drum ocolitor până la acesta, decât să o ia prin Zoner.

Unul dintre motivele reticenței trecerii prin această zonă consta în faptul că era pădure de munte, nu de șes. Aceasta însemna drum anevoios pentru mulți dintre locuitorii Lomerului, care nu toți se aflau în floarea vârstei. Fiind mereu cu povara căratului de bagaje, nimeni nu se încumeta la escaladarea unui teren muntos, mai cu seamă unul bântuit de tot felul de stafii.

Se zicea din bătrâni că Zonerul aparținea unui duh puternic, care avea în subordine ființe supranaturale, hidoase, ce detestau oamenii. De la o simplă idee superstițioasă se ajunsese, de-a lungul timpului, la povești fantastice în care oamenii deveneau prăzi ușoare în ghearele acestor ființe rele, greu vizibile ochiului uman. Ce se dovedise a fi real și ireal în aceste povestiri, nimeni nu știa, dar un singur lucru prezenta certitudine – pădurea era fermecată.

De mic copil, Alessia n-a dat niciodată importanță la tot ce ziceau sătenii despre Zoner. Îi plăcea foarte mult această pădure și mai ales să culeagă fructele pe care le oferea din abundență. Tot timpul se întorcea teafără de acolo și de aceea lomerii o considerau Aleasa Pădurii. Părinții ei se plictisiseră de pomină de câte ori se întâlneau cu câte un vecin, care îi oprea din drum, ca să le spună că fata lor era sortită duhului pădurii.

De obicei, convorbirea cu acesta se transforma într-o întreagă dezbatere pe o astfel de temă. Omul susținea cu ardoare că tocmai acela reprezenta motivul pentru care ființele, ce bântuiau codrii, aleseră s-o protejeze, în loc s-o atace cât timp ea se plimba lejer pe teritoriul lor. Finalul discuției cu un astfel de sătean devenea de-a dreptul hilar. Imaginația acestuia căpăta proporții uriașe, exagerând până la absurd în privința Alessiei, insinuând chiar că nu ar fi copilul lor, ci al unei divinități. Când se ajungea la acest stadiu, părinții ei nu știau cum să mai scape de el, pentru că și în urma plecării lor, acesta le striga din urmă să aibă grijă ca nu cumva acel duh al pădurii să le fure pe veci fata lor dragă.

Cu toate acestea, părinții Alessiei nu s-au opus vreodată voinței fiicei lor de a vizita locul așa-zis fermecat. Nici ei nu credeau vorbele sătenilor. De fapt, nu aveau de ce să se îngrijoreze, când mereu ea se întorcea teafără acasă.

Nu trecu mult și Alessia se află deja departe de Lomer. Găsise un pâlc plin de zmeură și fu absorbită de plăcerea de a-și umple coșul cu aceste fructe roșii aromate.

Razele soarelui se revărsau clar printre frunzele copacilor răzleți din preajmă, creând o atmosferă caldă, plăcută, numai bună de plimbat prin natură.

– Ce bine arată zmeura asta! Coaptă, dulce și foarte parfumată! Și eu care mă așteptam să fie și umedă de la ploaia de aseară. Nu prea se vede că a plouat pe aici, zise ea cu o voce înceată, cercetând atent zona. După aceea, concluzionă de-ndată: E mai bine așa. Pot să ma plimb mai mult.

Nu mai zăbovi mult și Alessia se ridică în picioare cu micul coș, umplut parțial cu zmeură, ținut agățat de brațul drept. Se uită în stânga și în dreapta sa, apoi stătu pe gânduri.

„Demult mă tentează ideea de a mă avânta și mai mult în interiorul pădurii. E o zonă la care nu m-am încumetat să ajung până acum.” Bătu de câteva ori din picior. Fu nerăbdătoare să ia o decizie. „Sunt foarte curioasă să văd ce e acolo, mai sus, înconjurat de acei copaci parcă aliniați. O fi timp acum? ” se întrebă ea, simțind nevoia să se uite înapoi. „Eh, nu-i problemă dacă întârzii acasă. D-apoi ce pot face eu la petrecerea aia?! A, știu! Să servesc oaspeții și să stau ca o păpușă în fața lor! ” Își întoarse zorit privirea către ținutul verde unde ar fi vrut să pășească neîntârziat. „Da, sigur. Cât chef pe mine. Mai bine mă întorc când trebuie să spăl vasele, decât să ajung mai devreme și să pice ambele responsabilități pe mine: servitul oaspeților plus vasele. Gata! M-am hotărât! Mergem înainte!” Astfel, Alessia își încheie monologul și porni curajoasă la escaladat.

Drumul mai abrupt și mai moale decât cel de dinainte nu reprezenta un obstacol pentru ea, chiar dacă din când în când aluneca și mai pierdea din zmeura culeasă. Răsuflând greu, ultimii pași până a ajunge la capăt, unde o aștepta un teren drept, îi făcu mai mult pe brânci.

Odată văzută sus, constată cu regret că fructele roșii lipseau cu desăvârșire din coș. Rămase cu doar câțiva bulgări de pământ umed pe care probabil îi adunase la final, când a trebuit să folosească și mâinile la urcat. Oftă un pic, scutură coșul de glodurile negre și își spuse în sinea ei: „Eh, oi mai găsi ceva fructe și pe aici...” Gândul îi fu întrerupt când își ridică ochii și constată frumoasa priveliște, care o întâmpină sub puternica lumină a soarelui de după-amiază.

– Oh, ce frumos e! Păcat că n-am îndrăznit să vin aici până acum, zise ea oftând scurt.

După ce făcu stingher trei pași, se trezi vorbind din nou cu voce tare.

– Dar ce nu înțeleg eu în acest moment e că pare un teren străbătut bine de picior uman. Asta e ciudat. Cine vine des pe aici? Te pomenești că oamenii din Voner, că cei din satul meu n-ar face niciun pas în pădurea asta. Vorbele ei fură întrerupte de o tuse seacă. După ce se liniști, tot nu se abținu să nu exclame: Ce ridicol e! Adică, lomerii stau și se sperie atâta de Zoner, iar vonerii n-au nicio problemă. Vin aici ca la ei acasă.

După câteva clipe de tăcere, Alessia trase o concluzie care îi trăda oftica pe care o simțea pe moment.

– Trebuia si eu să vin des aici.

Se uită în stânga și-n dreapta, apoi purcese hotărâtă să descopere ce ascundeau acei copaci aliniați, care îi atrăseseră atenția de atâta vreme.

La scurt timp, ajunse pe o porțiune îngustă de pământ galben. Din dreptul ei pornea o potecă ce înconjura un șir de copaci așezați circular, oprindu-se la poalele unui arbore mare. Acesta avea rădăcini groase, proeminente la suprafața pământului.

Mergând pe această cărare, Alessia constată că undeva, pe la jumătate, șirul se întrerupea, lăsând loc să se poată observa ce era atât de bine ascuns de coroanele bogate ale acestor tineri arbori.

– Un lac! exclamă ea, făcând ochii mari.

După ce păși înăuntru, Alessia se minună în continuare de locul descoperit.

– Asta ascundeau acești copaci care îl înconjoară atât de strâns unul de altul. Zici că au crescut așa, special pentru a nu lăsa pe cineva să pătrundă aici vreodată. Stau și mă gândesc dacă nu cumva o mână de om a făcut această despărțitură între ei. Nu se vede nimic tăiat la intrare, dar, totuși, pare întreținut și îngrijit de cineva. Cât de minunată poate să fie natura! Mă bucur foarte mult că am urcat până aici.

Alessia se apropie și mai mult de lac, atracția principală a locului, de la care nu mai putea să-și ia ochii. O acaparase cu totul prin frumusețea lui fermecătoare. Avea o apă limpede, lină și curată ca lacrima. Nicio frunză, crenguță sau pată de praf nu plutea pe suprafața sa lucioasă de la razele de soare, care dansau pe deasupra-i tot într-o veselie.

Ca hipnotizată, Alessia se duse să-și ude degetele. Senzația rece de la contactul cu apa o trezi din starea de visare în care intrase involuntar.

– Oh, e rece! Soarele n-a reușit să-l încălzească vreun pic! se minună ea, cercetându-l cu atenție. Câteva clipe de liniște și se trezi din nou vorbind: Dar văd că nu e adânc. I se vede capătul plin de mâl. Cred că dacă intru în el, apa îmi va ajunge până la genunchi. Are o formă perfect circulară.

Ultimele sale cuvinte îi răsunaseră tare în urechi, ceea ce au determinat-o să mai adauge:

– Interesant. Zici că cineva l-a săpat. Acum mi-e să nu exagerez numindu-l lac. E cam mic. E mai degrabă o baltă.

Lacul, într-adevăr, avea o întindere restrânsă, însă, contrar percepției Alessiei, adâncimea sa depășea cu mult zece metri. Era ca o prăpastie înăuntru, ce încă de la margine avea să-l întâmpine cu afunzimea lui măreață pe cel ce ar fi îndrăznit să intre.

– A! Uite că sunt fructe și pe aici! Am pierdut eu zmeura, dar o pot înlocui cu câteva mure proaspete din acest loc. Ceva dulce acrișor, ca ornament la prăjitura mea, ar merge de minune! se bucură ea pe moment.

Pâlcul de mure zărit de Alessia era situat chiar lângă lac. Nimeni nu s-ar fi apropiat de el, dacă ar fi știut misterul pe care-l ascundea în privința adâncimii.

Cu toate acestea, fără nicio teamă și foarte degajată, ea se duse veselă să culeagă murele bine coapte și mari, ispititoare prin culoarea lor neagră și lucioasă, ce arăta prospețimea lor.

Un singur lucru i-a scăpat din vizor Alessiei, când a pășit în acest loc protejat de atâția copaci. Nu era singura ființă prezentă aici.