Alessia I + Fluturii Trandafirii I

Box Set - Prima Carte Alessia din seria VERDE și Prima Carte Fluturii Trandafirii din seria BASM ROȘU - la un PREȚ AVANTAJOS pentru cititori!

- O tânără fată și un prinț chipeș cu puteri strălucitoare care se întâlnesc într-o pădure plină de mister.

- Un fluture tern urât de semenii săi și un fluture frumos care-și pierde o aripă în urma unui atac nemilos - trăiesc o iubire interzisă.

Despre Alessia I:

Ce vei găsi în această poveste unică despre duhuri:

– un prinț care luptă să-și păstreze regatul și care e sortit să cunoască o iubire interzisă

– o fată fascinată de puterile acestui prinț

– o întâlnire feerică între această fată și acest prinț chipeș

– descrieri strălucitoare și o pădure de poveste

– o iubire fantastică și inocentă

– momente de umor dar și momente serioase

Alessia - o tânără fată, atrasă de misterul pădurii Zoner, se gândește într-o bună zi să încalce regulile părinților și să afle mai multe despre această pădure.

Toate bune și frumoase până când dă de pericol și este aproape să-și piardă viața.

Ce-i de făcut atunci când deschide ochii și se vede salvată? Ar vrea să-și întâlnească salvatorul dar vremea rea îi stă în cale. Oare mai sunt șanse să cunoască această persoană misterioasă?

Despre Fluturii Trandafirii I:

O poveste de dragoste între un fluture tern și unul trandafiriu – prima carte din seria Basm Roșu. Soarta îi aduce împreună pe Zayn și Azure și îi trece prin multe teste înainte ca ei să poată fi împreună.

Unul dintre ei este urât, iar celălalt lipsit de valoare și aceasta din cauza pierderii unei aripi.

Oare se vor putea înțelege până la final, chiar dacă s-ar putea să fie o legătură de sânge între ei? Vor continua să se salveze, chair dacă proprii părinți le vor sta în cale? Și totuși, mai sunt inamici de confruntat, fluturi răi, plante, insecte. În niciun moment nu pot fi în siguranță.

Vino să le cunoști povestea! Te vor impresiona prin deciziile lor și prin curajul de care vor da dovadă în situațiile fără cale de izbândă.

Limită de vârstă: toate vârstele

Gen: Ficțiune, Dragoste, Fantezie, Mister

Fragment din Alessia:

Cap. I. Un Nou Început la micul lac din pădure

Într-un sat situat la marginea unei păduri, căruia locuitorii săi îi ziceau Lomer, o simplă fată, singură la părinți, stătea rezemată pe un scaun, în bucătărie, cu capul dat pe spate și cu ochii închiși, răsuflând greu, istovită după munca depusă pentru prepararea unui festin. Urma o mică petrecere organizată de părinții ei, în propria casă, în cinstea nou-născutei unor prieteni de familie, căsătoriți acum un an.

– Bună idee au mai avut și părinții mei... Ah, nu mai pot de spate. Era bine dacă mă ajutau și ei puțin înainte de a pleca așa dis-de-dimineață. Ce s-or fi grăbit atâta? Să înțeleg că au vrut să scape de munca din bucătărie? se întrebă ea, ducându-și mâna dreaptă la bărbie, apoi un miros suspect o opri din contemplare și o determină să sară în sus, exclamând: Ah, stai! Prăjitura! Repede s-o scot din cuptor!

Era un miros amețitor în bucătărie. Orice om care ar fi pășit înăuntru nu s-ar fi putut abține să nu guste ceva de pe masa plină de bucate.

Apariția prăjiturii în scenă amplifica momentul fermecător ce predomina în jurul fetei gospodine, împrăștiind un val de căldură aromat de gemul de căpșuni fierbinte din interior.

– Gata! Mmm... Ce bine miroase! Nu mă abțin și mănânc și eu o felie, zise ea cu atâta fericire încât se grăbi să taie prăjitura. Suflă de câteva ori și gustă dintr-o parte unde considera ea că se răcise. Odată ce-i simți gustul, exclamă: A ieșit excelent! Bătu din palme, dar la scurt timp se întristă: Hmm... Ar mai trebui niște fructe pentru decor, dar, din păcate, nu mai am.

Fata stătu puțin pe gânduri, se roti de câteva ori prin bucătărie, după aceea se opri brusc în loc, semn că a ajuns la o concluzie în mintea sa.

– Știu că nu e atât de necesar ceea ce vreau eu să fac, însă e destul de devreme și mă tentează ideea de a mă plimba puțin prin pădure.

Locuind la marginea satului, casa ei era cea mai apropiată de codru față de a celorlalți săteni. Așa că, nu mai zăbovi mult. Își desfăcu repede șorțul legat la spate și fugi în camera ei, pentru a se schimba în hainele pe care le purta numai atunci cand pleca prin pădure.

Odată ce se văzu gata încălțată cu cizmele negre, înalte și mulate pe picior, fata o zbughi afară pe ușă tot într-o veselie.

Razele puternice ale soarelui de doisprezece ziua o opriră în loc pentru câteva secunde. De abia acum constata cât de luminos era afară în comparație cu interiorul casei, unde fusese atât de absorbită de gătirea acelor feluri de mâncare pentru petrecerea spontan inițiată de părinții săi.

Rochița galben-pal, înfoiată la bază, lungă până la genunchi, cu mâneci trei sferturi, plină de buzunare late mai jos de brâu – adesea folosite de ea pentru a-și vârâ câteva fructe mici, nuci, sau alune găsite prin pădure – îi dădeau o alură feminină și un pic jucăușă. Nu numai că îi venea bine pe trup, dar îi și punea în evidență culoarea părului ușor ondulat la capete: un blond auriu, intens lucitor acum datorită razelor soarelui care îl întâmpinară din plin.

Numele acestei tinere gospodine era Alessia.

Foarte voioasă că pleca în pădure, nu uită să-și ia pe braț micul coș, cu o toartă împletită din nuiele subțiri și odată ce s-a asigurat că a încuiat ușa casei, apoi poarta curții, trase aer în piept și porni cu pași repezi spre Zoner – numele pădurii vecine cu Lomer.

„Am lăsat totul pregătit în bucătărie, mâncarea e bine acoperită și... curat e.” vorbi ea în gând, bătându-se ușor cu degetul arătător de bărbie. Apoi, își lăsă brusc mâna jos și chibzui în continuare: „În fine, nu mai mă îngrijorez atâta. Sigur o să ajung acasă înainte să sosească oaspeții atât de îndrăgiți de părinții mei și nu de mine. Acum vreau să mă bucur de timpul meu liber și să uit pe moment de griji.” Făcu o piruetă, admirându-și rochia. „De abia aștept să culeg și să gust niște fructe de pădure. A fost o scurtă ploaie ieri seară și ador să mă plimb prin frunzișul umed al pădurii.” gândi bucuroasă Alessia, pornind cu pași mari pe poteca scurtă și abia lăsată vizibilă de iarba tânără, crescută în voie de-a lungul ei.

Lomerii nu obișnuiau și chiar evitau să treacă prin această pădure, chiar dacă făcea legătura cu un alt sat, pe nume Voner. Se încumetau mai degrabă să parcurgă un drum ocolitor până la acesta, decât să o ia prin Zoner.

Unul dintre motivele reticenței trecerii prin această zonă consta în faptul că era pădure de munte, nu de șes. Aceasta însemna drum anevoios pentru mulți dintre locuitorii Lomerului, care nu toți se aflau în floarea vârstei. Fiind mereu cu povara căratului de bagaje, nimeni nu se încumeta la escaladarea unui teren muntos, mai cu seamă unul bântuit de tot felul de stafii.

Se zicea din bătrâni că Zonerul aparținea unui duh puternic, care avea în subordine ființe supranaturale, hidoase, ce detestau oamenii. De la o simplă idee superstițioasă se ajunsese, de-a lungul timpului, la povești fantastice în care oamenii deveneau prăzi ușoare în ghearele acestor ființe rele, greu vizibile ochiului uman. Ce se dovedise a fi real și ireal în aceste povestiri, nimeni nu știa, dar un singur lucru prezenta certitudine – pădurea era fermecată.

De mic copil, Alessia n-a dat niciodată importanță la tot ce ziceau sătenii despre Zoner. Îi plăcea foarte mult această pădure și mai ales să culeagă fructele pe care le oferea din abundență. Tot timpul se întorcea teafără de acolo și de aceea lomerii o considerau Aleasa Pădurii. Părinții ei se plictisiseră de pomină de câte ori se întâlneau cu câte un vecin, care îi oprea din drum, ca să le spună că fata lor era sortită duhului pădurii.

De obicei, convorbirea cu acesta se transforma într-o întreagă dezbatere pe o astfel de temă. Omul susținea cu ardoare că tocmai acela reprezenta motivul pentru care ființele, ce bântuiau codrii, aleseră s-o protejeze, în loc s-o atace cât timp ea se plimba lejer pe teritoriul lor. Finalul discuției cu un astfel de sătean devenea de-a dreptul hilar. Imaginația acestuia căpăta proporții uriașe, exagerând până la absurd în privința Alessiei, insinuând chiar că nu ar fi copilul lor, ci al unei divinități. Când se ajungea la acest stadiu, părinții ei nu știau cum să mai scape de el, pentru că și în urma plecării lor, acesta le striga din urmă să aibă grijă ca nu cumva acel duh al pădurii să le fure pe veci fata lor dragă.

Cu toate acestea, părinții Alessiei nu s-au opus vreodată voinței fiicei lor de a vizita locul așa-zis fermecat. Nici ei nu credeau vorbele sătenilor. De fapt, nu aveau de ce să se îngrijoreze, când mereu ea se întorcea teafără acasă.

Nu trecu mult și Alessia se află deja departe de Lomer. Găsise un pâlc plin de zmeură și fu absorbită de plăcerea de a-și umple coșul cu aceste fructe roșii aromate.

Razele soarelui se revărsau clar printre frunzele copacilor răzleți din preajmă, creând o atmosferă caldă, plăcută, numai bună de plimbat prin natură.

– Ce bine arată zmeura asta! Coaptă, dulce și foarte parfumată! Și eu care mă așteptam să fie și umedă de la ploaia de aseară. Nu prea se vede că a plouat pe aici, zise ea cu o voce înceată, cercetând atent zona. După aceea, concluzionă de-ndată: E mai bine așa. Pot să ma plimb mai mult.

Nu mai zăbovi mult și Alessia se ridică în picioare cu micul coș, umplut parțial cu zmeură, ținut agățat de brațul drept. Se uită în stânga și în dreapta sa, apoi stătu pe gânduri.

„Demult mă tentează ideea de a mă avânta și mai mult în interiorul pădurii. E o zonă la care nu m-am încumetat să ajung până acum.” Bătu de câteva ori din picior. Fu nerăbdătoare să ia o decizie. „Sunt foarte curioasă să văd ce e acolo, mai sus, înconjurat de acei copaci parcă aliniați. O fi timp acum? ” se întrebă ea, simțind nevoia să se uite înapoi. „Eh, nu-i problemă dacă întârzii acasă. D-apoi ce pot face eu la petrecerea aia?! A, știu! Să servesc oaspeții și să stau ca o păpușă în fața lor! ” Își întoarse zorit privirea către ținutul verde unde ar fi vrut să pășească neîntârziat. „Da, sigur. Cât chef pe mine. Mai bine mă întorc când trebuie să spăl vasele, decât să ajung mai devreme și să pice ambele responsabilități pe mine: servitul oaspeților plus vasele. Gata! M-am hotărât! Mergem înainte!” Astfel, Alessia își încheie monologul și porni curajoasă la escaladat.

Drumul mai abrupt și mai moale decât cel de dinainte nu reprezenta un obstacol pentru ea, chiar dacă din când în când aluneca și mai pierdea din zmeura culeasă. Răsuflând greu, ultimii pași până a ajunge la capăt, unde o aștepta un teren drept, îi făcu mai mult pe brânci.

Odată văzută sus, constată cu regret că fructele roșii lipseau cu desăvârșire din coș. Rămase cu doar câțiva bulgări de pământ umed pe care probabil îi adunase la final, când a trebuit să folosească și mâinile la urcat. Oftă un pic, scutură coșul de glodurile negre și își spuse în sinea ei: „Eh, oi mai găsi ceva fructe și pe aici...” Gândul îi fu întrerupt când își ridică ochii și constată frumoasa priveliște, care o întâmpină sub puternica lumină a soarelui de după-amiază.

– Oh, ce frumos e! Păcat că n-am îndrăznit să vin aici până acum, zise ea oftând scurt.

După ce făcu stingher trei pași, se trezi vorbind din nou cu voce tare.

– Dar ce nu înțeleg eu în acest moment e că pare un teren străbătut bine de picior uman. Asta e ciudat. Cine vine des pe aici? Te pomenești că oamenii din Voner, că cei din satul meu n-ar face niciun pas în pădurea asta. Vorbele ei fură întrerupte de o tuse seacă. După ce se liniști, tot nu se abținu să nu exclame: Ce ridicol e! Adică, lomerii stau și se sperie atâta de Zoner, iar vonerii n-au nicio problemă. Vin aici ca la ei acasă.

După câteva clipe de tăcere, Alessia trase o concluzie care îi trăda oftica pe care o simțea pe moment.

– Trebuia si eu să vin des aici.

Se uită în stânga și-n dreapta, apoi purcese hotărâtă să descopere ce ascundeau acei copaci aliniați, care îi atrăseseră atenția de atâta vreme.

La scurt timp, ajunse pe o porțiune îngustă de pământ galben. Din dreptul ei pornea o potecă ce înconjura un șir de copaci așezați circular, oprindu-se la poalele unui arbore mare. Acesta avea rădăcini groase, proeminente la suprafața pământului.

Mergând pe această cărare, Alessia constată că undeva, pe la jumătate, șirul se întrerupea, lăsând loc să se poată observa ce era atât de bine ascuns de coroanele bogate ale acestor tineri arbori.

– Un lac! exclamă ea, făcând ochii mari.

După ce păși înăuntru, Alessia se minună în continuare de locul descoperit.

– Asta ascundeau acești copaci care îl înconjoară atât de strâns unul de altul. Zici că au crescut așa, special pentru a nu lăsa pe cineva să pătrundă aici vreodată. Stau și mă gândesc dacă nu cumva o mână de om a făcut această despărțitură între ei. Nu se vede nimic tăiat la intrare, dar, totuși, pare întreținut și îngrijit de cineva. Cât de minunată poate să fie natura! Mă bucur foarte mult că am urcat până aici.

Alessia se apropie și mai mult de lac, atracția principală a locului, de la care nu mai putea să-și ia ochii. O acaparase cu totul prin frumusețea lui fermecătoare. Avea o apă limpede, lină și curată ca lacrima. Nicio frunză, crenguță sau pată de praf nu plutea pe suprafața sa lucioasă de la razele de soare, care dansau pe deasupra-i tot într-o veselie.

Ca hipnotizată, Alessia se duse să-și ude degetele. Senzația rece de la contactul cu apa o trezi din starea de visare în care intrase involuntar.

– Oh, e rece! Soarele n-a reușit să-l încălzească vreun pic! se minună ea, cercetându-l cu atenție. Câteva clipe de liniște și se trezi din nou vorbind: Dar văd că nu e adânc. I se vede capătul plin de mâl. Cred că dacă intru în el, apa îmi va ajunge până la genunchi. Are o formă perfect circulară.

Ultimele sale cuvinte îi răsunaseră tare în urechi, ceea ce au determinat-o să mai adauge:

– Interesant. Zici că cineva l-a săpat. Acum mi-e să nu exagerez numindu-l lac. E cam mic. E mai degrabă o baltă.

Lacul, într-adevăr, avea o întindere restrânsă, însă, contrar percepției Alessiei, adâncimea sa depășea cu mult zece metri. Era ca o prăpastie înăuntru, ce încă de la margine avea să-l întâmpine cu afunzimea lui măreață pe cel ce ar fi îndrăznit să intre.

– A! Uite că sunt fructe și pe aici! Am pierdut eu zmeura, dar o pot înlocui cu câteva mure proaspete din acest loc. Ceva dulce acrișor, ca ornament la prăjitura mea, ar merge de minune! se bucură ea pe moment.

Pâlcul de mure zărit de Alessia era situat chiar lângă lac. Nimeni nu s-ar fi apropiat de el, dacă ar fi știut misterul pe care-l ascundea în privința adâncimii.

Cu toate acestea, fără nicio teamă și foarte degajată, ea se duse veselă să culeagă murele bine coapte și mari, ispititoare prin culoarea lor neagră și lucioasă, ce arăta prospețimea lor.

Un singur lucru i-a scăpat din vizor Alessiei, când a pășit în acest loc protejat de atâția copaci. Nu era singura ființă prezentă aici.

Fragment din Fluturii Trandafirii:

Cap. I. Un Sfârșit și un Nou Început

Unde nu era urmă de om, acolo existau fluturii trandafirii. O lume minunată a lor. Nimeni nu știa de existența acestei rase. Ca de altfel, nimeni nu era interesat în a o descoperi. Fără doar și poate, aceasta nu reprezenta un dezavantaj pentru micile făpturi, care se desfătau într-o natură luxuriantă.

Numărul mare al petrecerilor făcuse ca teritoriul lor să fie cunoscut drept Țara Festivităților. Mulți fluturi, de toate culorile și cu modele care mai de care mai fastuoase și sofisticate, veneau aici pentru a-și arăta frumusețea. Altminteri, nu era numai acesta motivul principal al vizitei lor. Fiecare avea un sâmbure de speranță că își va putea întâlni sufletul pereche la una dintre petreceri. D-apoi mulți se strângeau atunci, iar fluturii trandafirii erau mereu prezenți la astfel de evenimente. Oare aveau deja logodnic? Mai toți erau frământați de această întrebare. Curiozitatea și interesul îi mâna să întrebe prin stânga și prin dreapta, pentru a afla răspunsul dorit.

Aveau aripile atât de strălucitoare încât concurau cu soarele, iar înfățișarea lor apropiată de cea umană reprezenta atracția principală pentru rasele defavorizate din acest aspect. Toți visau la a prinde inima unuia dintre ei. Erau seducători prin însuși modul lor de a-și undui aripile, în genere de culoare asemenea unui trandafir Lavaglut. Nu stăteau țepene precum hainele apretate, mai degrabă semănau cu mătasea în bătaia vântului. Adevărate făpturi feerice. Așa erau percepute de către toate celelalte rase existente în lumea lor.

Foarte diferiți și totuși foarte periculoși. Nu toți, dar aveau printre ei așa-ziși fluturi terni. Aceștia luau ființă numai atunci când se lăsau pradă urii și comiteau orori la adresa celorlalți frați de-ai lor. Arpile lor păleau în frumusețe. Nu le mai rămânea pic de strălucire pe suprafața lor mișcătoare, precum valurile line ale mării. Astfel, ajungeau să copieze culoarea nopții pentru că roșul de Lavaglut dispărea într-o clipită, lăsând totuși o urmă pe marginea lor. Numai în acest mod se diferențiau de fluturii negri, altfel ar fi fost foarte ușor de confundat.

O întreagă poveste s-a creat pe baza lor, însă nimeni nu-și aducea aminte de ei, într-o zi ca aceasta, când fluturii trandafirii se pregăteau de ținerea unei petreceri, în cinstea reginei lor. Nu era ziua ei de naștere dar mulți o respectau și tare o îndrăgeau că s-au gândit să o surprindă cu acest eveniment. Cadouri alese aveau să-i încânte ochii ei cărămizii.

Vânzoleala de început de petrecere mereu genera probleme pentru mai toți fluturii implicați în treburi legate de gătit și de pus în rânduială a locului destinat dansului și a celui dedicat servirii mesei. Era un moment propice pentru iscarea de certuri, mici sau mari încăierări, ori ceva mai frumos, gen o idilă. Când doi fluturi se ajutau la treburi josnice se spunea că se plăceau. Dacă era adevărat sau nu, aceasta depindea foarte mult de percepția fiecăruia asupra a ceea ce însemna dragostea. Ca de obicei, cei care aveau vârsta înaintată prezentau reticență față de acest subiect, însă cei tineri erau dornici să cunoască ce-ar putea face inima să bată diferit.

Veselia plutea în jurul tuturor, numai că la un moment dat apăru cineva în scenă, care le șterse zâmbetele de pe față.

Acest fluture deranjă desăvârșita lor ordine, ori dezordine. Mulți dintre ei erau preocupați să sară dintr-o parte în alta cu scaune, mese, perne, cu toate cele trebuincioase evenimentului festiv. Gata, gata să se lovească unul pe altul numai că se opriră îndată pentru a-și arăta disprețul față de acest fluture, chipeș ca de altfel. Era Zayn, singurul fluture tern care nu devenise rău precum cei înaintea sa.

Însuși numele lui genera repulsie pentru mai toți fluturii trandafirii dar nu și pentru alte rase. Identitatea sa de fluture tern devenise o povară pentru el, iar pentru semenii săi un motiv de bârfă și hulă. Fericirea lui era sufocată de gândirea colectivă. Rar apărea pe fața sa vreo schiță de zâmbet, d-apoi o curbură mai mare a buzelor sale, de un roz pal. Aproape imposibil ar fi zis cineva de lângă el, singura persoană de încredere a lui. Fluturii trandafirii o cunoșteau ca drept mătușa lui, dar aceasta nu însemna că într-adevăr era vreo rudenie între ei. El îi spunea simplu, Elys.

– Uită-te cine a apărut! zise una dintre slujnice.

– A venit și el așa ca să ne deranjeze. Te pomenești că îi place să ne vadă fețele noastre scârbite. Imediat ce-l vad, iaca și memoria mea îmi aduce aminte că este un fiu de fluture tern. Ptiu! Bată-l-ar ghinionul! exclamă răspicat unul dintre ei, vădit intenționat în a-i fi auzite ultimele vorbe.

Privirea rece a lui Zayn îl întâmpină pe iscoditor. Nu era nimic de adăugat, așa că trecu pe lângă acesta, lăsând în urma sa a se vedea aripile sale maiestuoase scăldate în negru. Urma culorii de Lavaglut se zărea numai pe marginea lor. Semenii săi îi percepeau aripile ca deosebit de urâte, însă celelate rase de fluturi le vedeau ca pe o adevărată capodoperă a frumuseții masculine. Ce-i drept, el era singurul colorat astfel. Ceilalți fluturi terni probabil își ascundeau în continuare rușinea exitenței, așteptând precum șarpele la pândă pentru a ucide pe cei cu o soartă mai bună decât a lor.

Zayn era obișnuit cu batjocura, hula și râsetele afișate în fața sa. Nu mai îl impresionau de când împlinise vârsta de șapte ani.

Urmat fiind de Elys, el trecu prin dreptul mesei principale unde avea să stea regele și regina. Se uită detașat la cele ce se rânduiau. Chipul său nu reflecta mai nimic. Numai el știa ce se petrecea în mintea sa.

Distanțându-se tot mai mult de ceata fluturilor privilegiați prin coloritul lor de Lavaglut, Zayn se întoarse către Elys și-i zise:

– Lasă-mă câteva secunde să mă plimb singur prin lanul de flori. Trebuie să-mi limpezesc mintea.

– Dar dacă o să fii atacat? Știi d-apoi ce ură e pe tine. Ești sigur că vrei să-ți asumi acest risc? Ochii ei arătau multă îngrijorare de-aceea îl și apucă de brațul stâng.

– Mai contează asta? Și-așa m-am plictisit să stau mereu cu această teamă. Poate se sfârșește odată și cu mine, spuse el smulgându-se din strânsoarea ei și luându-și zborul în văzduh. Nu-i dăduse mătușii sale niciun răgaz în a-l opri. Ce avea să se întâmple nu era problema lui. Soarta să-l conducă unde o vrea.

Cu un astfel de gând, care parcă îi paralizase mintea, se plimba el lin printre flori, din când în când făcând mici salturi pe deasupra lor. Oarecum încerca să se asigure ca nu cumva să fi fost urmărit. Nu strica să fie precaut, chiar și așa ferm convins că nu era importantă viața sa.

După cum s-a așteptat, niciun fluture trandafiriu nu s-a încumetat în a-i veni de hac într-o zi ca aceasta, când se pregăteau de o petrecere însemnată. Acum parcă avea dreptul să se destindă. Nu mai era nimeni în jurul său care să-l cârtească, nici măcar mătușa lui, care nu-l pierduse vreodată din ochi. Oare de ce făcuse ea o excepție tocmai acum? Un moment de teamă îl cuprinse, dar nu se puse pe gânduri. Inima sa socotise că era mai bine să avanseze decât să accepte ideea că ar trebui să se întoarcă la Elys. Rău n-avea ce să i se întâmple. Fluturii trandafirii îl vizau numai pe el. Ce să aibă cu biata de ea care fusese forțată să-i devină un protector? Nu făcea parte din categoria fluturilor terni și totuși ea picase la zar pentru a avea grijă de el, un fluturaș tern smuls din brațele părinților și aruncat în mijlocul fluturilor lucitori, neatinși de urâțenie.

Tot înaintând el așa alene, uitându-se din când în când în urma sa, un foșnăit undeva mai jos, printre flori, îi atrase atenția. O intenție avu în a se coborî și a cerceta cu ochii săi argintii ce se petrecea la baza firelor de iarbă dar se răzgândise deodată. Oare la ce folos ar fi fost ca el să se implice în treburile altora? Însuși propriile sale probleme îi dădeau multe bătăi de cap și nu consimțea că era timpul să-și mai adauge altele.

Dorința mare de a ignora complet agitația de jos se spulberă odată ce un țipăt perturbă liniștea din jur. Îl determină să se oprească din zbor, aterizând rapid pe o floare de mușețel, cea mai apropiată de locul cu pricina. Însă, iarba se dovedi prea deasă pentru ca el să poată zări ceva. De aceea, tare mult fu tentat să se piardă în văzduh și să uite că ar fi auzit vreodată ceva în acest lan plin de flori.

Oricât de încăpățânat ar fi vrut să fie, îndată ce auzi vocea suavă a victimei, probabil tot un fluture, se repezi a coborî prin desișul verde. Într-un mod iscusit se strecură printre firele tăioase de iarbă și ajunse drept la momentul culminant al scenei. Frumoasa fată îmbrăcată într-un compleu galben, tot din rasa lui, dar nu un fluture tern, din contră, tocmai unul trandafiriu, stătea proptită cu spatele de tulpina unei flori și cu mâinile la piept îi ruga pe cei doi fluturi răufăcători să nu se apropie de ea. Îi rupseseră deja o aripă. Tremura de frică ori de durere, dar aceasta nu reprezenta vreo importanță pentru fluturii negri, cu mult diferiți de aspectul ei uman. Mici monștri îi numise ea.